04/2024|TRAIAN HORIA, ANCA MUȘAT✎
De la parcare pân’ la urcare sunt vr’o cinci minute: e parcarea mănăstirii de la Petru Vodă, cu cele lumești (mașini și chioșcuri cu vin monahal) și mai încolo e urcarea la cele nepieritoare: biserica și chiliile. Urcăm pe șosea încet, să nu depășim viteza permisă de aceste timpuri care nu mai au răbdare cu mulți. În jur se scurg pe lângă noi secvențe de decor cuminte, cu o primăvară zgribulită. Sub un pridvor, câțiva căței proaspăt fătați își așteaptă rația de lapte, mai încolo un cârd de babe pune țara la cale: e vorba doar de Țara Moldovei de Sus, pentru restul țărilor a fost inventat Klaus Iohannis. Culori crude trec alternând pe deasupra noastră: e verdele de brad, e albastrul cam de Voroneț al cerului, drapelele tricolore uriașe care flutură către poarta mare, iar mai încolo este pestrițul mulțimii, pete de acuarelă. Trec fantomatic doi călugări prefirându-și barba, sutana și gândurile, cu aceeași cumințenie smerită pe care, demult, va fi avut-o și Sfântul Ioan Gură de Aur– când se retrăgea în peștera lui filosofică.
De la drumul mare intrăm în curte, ne amestecăm în uriașul furnicar uman de vizitatori gură-cască, de prelați și credincioși: întemeietorul așezământului, părintele Iustin Pârvu, a ctitorit aici un schit pentru maici, un azil de bătrâni și un adăpost pentru copii, așa încât există peste an o populație permanentă numeroasă… Unde-o fi Dumnezeu? Ne uităm în jur: este, desigur, peste tot, dar la ora asta, neîndoielnic că mare parte din El își face somnul de frumusețe în biserica mare, cioplită în anii ’90 de meșteri maramureșeni. Este acum un răgaz de pace socială, oamenii s-au așezat pe unde au apucat în jurul foișorului părintelui Pârvu din centru sau pe la umbra careului de clădiri: oamenii își flecăresc, își explică, își oftează reciproc, Credința uneori vlăguiește și te-ndeamnă la tihnă și detașare. Cine ni sunt vizitatorii? Lumea îi știe după hainele croite în China, după reflexele consumeriste (au portofelul la îndemână, parcă ar aștepta mereu să găsească și-un supermarket în curtea mănăstirii) și după privirile mereu curioase: sunt sosiți aici de la Brăila, Constanța, Teleorman, Cluj, Timiș, Suceava sau Mureș, își fac cruci mari, intră la slujbă sau silabisesc din cărticele în magazinul bisericesc de odoare. Un grup de studenți ortodocși strâng colecte chiar în fața librăriei micuțe: sunt ieșeni și înviorează oleacă atmosfera de reculegere, prin tinerețea lor zgomotoasă, cam neglijentă la dogme și la opreliști. „Venim, plecăm, ajutăm”, rezumă șăgalnic una dintre fete munca pe care o fac ei în comunitate. Facem și noi o donație, dezinteresați cât costă un loc în Rai: toată lumea cunoaște că drumul spre Rai se bătătorește mereu doar cu bune intenții, că speranța moare ultima și că bunele intenții alături de speranță mențin umanitatea trează.
Mulți dintre cei aflați azi la Petru Vodă, simt în clar sau nelămurit, că niciodată în ultimii 2000 de ani, starea de trezie, de veghe la români, nu a fost mai așteptată, mai minunată, mai imperioasă ca acum, când se încearcă să se pună un nou lacăt pe poarta Credinței. Ocolim corpul chiliilor, trecem de cimitirul micuț- unde odihnește părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, și ajungem în spatele așezării monahale. Un bărbat care conduce un grup de femei, tocmai coboară acum dinspre dealul turtit din față, hăpt spre noi. „Aici, aista trebuie să fie drumul”, zice el neaoș, fără să arate vreun semn că știe cui i se adresează sau vreo direcție revelată. Se oprește brusc și odată cu el se opresc și femeile. Stau acolo strânși ciopor și se sfătuiesc preț de câteva minute. Încotro, soro? De la răspântia unde se află grupul, pleacă acum poteci în toate părțile: unele posibil ajung în Italia- la Roma, altele se opresc în Neamț. Aflăm fără intenție, că femeile și ghidul lor se află în căutarea chiliei preotului Ilie, care trăiește pe-aproape, izolat de corpul mănăstirii. La un moment dat, grupul se urnește din nou și o apucă pe poteca îngustă care curge spre un văiog cu brazi din apropiere: acolo, în spatele unui parapet umil cu poartă de scânduri, locuiește preotul Ilie, suficient de popular pentru noile generații de creștini, ca să nu aibă nevoie de gard cu marmură și fier forjat. E târziu de-acum și albastrul de Voroneț al cerului s-a întunecat, are sclipiri de Marea Neagră: se schimbă vremea și un pui de volbură rătăcește prin pădure. Revenim în curte și numărăm în joacă brazii (vreo zece), pe drumul spre ospătăria unde călugării oferă tuturor un prânz cu ciorbă. E un bun început: veșnicia la români poate începe cu o baladă fulgerată de vânt și cu zece brazi la mănăstirea Petru Vodă.
DĂM UN REGAT PENTRU O CARTE 