01/2022 TRAIAN HORIA, ANCA MUȘAT
Există o fascinație a noului început în fiecare cinematografie, iar „Moara cu Noroc” a făcut parte neîndoielnic din cea a comunismului timpuriu din România: și nu numai. Dacă atingi câteodată azi saturația filmului color prost, cu un final pe care-l ghicești în primele 5 minute, te vei întoarce cu bucurie la această capodoberă de bani puțini, care ți-arată lumea în alb și negru și adolescența unei școli de film care a scos talente imense: Constantin Codrescu („Ghiță”), Ioana Bulca- Diaconescu („Ana”), Geo Barton („Lică Sămădăul”), Colea Răutu (jandarmul Pintea).
Salvați-vă filmul acesta într-o colecție, el a făcut trecerea de la actoria în ițari la cea în blugi și geacă, și a umplut un spațiu larg revendicat de spiritualitatea românească. După 1990, imbecilizarea „cancel culture” a finanțat în România doar pelicule cu doamne și idei dezbrăcate, iar sexualizarea a produs o generație de regizorași de tip „erecție intelectuală”. „Moara cu noroc” este un film-pionier, bucolic și sofisticat totodată, care ar introduce în firesc chiar și imaginea unei vaci pe o peluză de la Casa Albă: o rețetă complexă, care scoate „viață” din „haos”, prin alăturarea aparent dezordonată a unor cadre statice întunecate, de vase din lut, cai, cenușile unor vremuri apuse, sobe arse, scândură negeluită, jandarmi lucioși și țărani-statuie. Un cizmar de la Ineu (Ghiță) arvunește un han părăsit pentru trei ani și se mută acolo.
Omul nu vrea să se mute „de la o sărăcie la alta” și este pregătit să înfrunte privațiuni. Noul mediu pare ostil („câmpia e plină de oameni călări și oamenii ăștia nu sunt buni”, bolborosește bătrâna, „prea multă singurătate aici”, zice muierea lui, Ana, „parcă au dat de cățelul pământului”, spune înfrigurat și Ghiță), dar zona e cu vad și afacerea prosperă („Locul e binecuvântat acum”, consimte jandarmul Pintea). „Oamenii” care trec pe-acolo sunt sub controlul unui anume Lică Sămădăul, un fost hoț de cai ajuns căpetenia porcarilor, în slujba unui moșier local. Sămădăul coordonează de pe cal „lumea vie” care contează în acea răscruce: 23 de turme de porci, slugile și drumeții. În anii 2000, Lică ar fi fost un interlop pragmatic, conectat la un partid politic, dar în Moara cu Noroc, este imaginat magistral ca despot local, cu un ascuțit „simț al onoarei” („Ca hoț m-am împrumutat la tine, ca hoț îți dau banii înapoi”, îi spune el lu Ghiță), dar sfâșiat de contradicții: este laș dar și „creier” al unor acțiuni îndrăznețe, este avid de putere dar și prizonier al propriilor slăbiciuni.
Lică vrea un informator la han care să-i numere convoaiele din drum și îl găsește pe Ghiță: pentru lista propriilor slăbiciuni, o găsește pe Ana. Este momentul care declanșează frica („mi se răcește măduva-n oase”, geme hangiul), acel sentiment atât de uman care va face din romanul lui Ioan Slavici și din filmul duetului regizoral Victor lliu- Liviu Ciulei, o redutabilă lucrare cu și despre oameni: Ghiță luase hanul de Sf. Gheorghe, iar de Sf. Dumitru voia deja să plece. „Ți-a luat liniștea Sămădăul”, îi spune zeflemitor Ana. O călătoare care ajunge la han este jefuită și omorâtă. Arendașul lui Ghiță este asasinat, Lică avusese „o vorbă” cu el. Era vremea când jandarmii nu aveau telefoane mobile și se chemau la „investigații” cu țâpurituri, respectiv când erorile judiciare nu erau scrise la ziar: în numele împăratului Franz Iosef 1, porcarii Săilă și Buză-Ruptă sunt condamnați la ocnă în locul lui Lică, iar Ghiță este condamnat la o singurătate de un veac.
„Moara cu noroc” nu este o peliculă care cheamă la ronțăit popcorn în fața televizorului: artistic vorbind, satură din 1955 acolo unde industrializarea filmului din anii 1990-2000 a provocat doar foamete și smog cultural. În plus, filmul produce reflexii până departe, spre „modernism”. Foarte probabil, din scena în care Sămădăul o strânge în brațe pe Ana și o duce la dans în prezența bărbatului său, s-a inspirat Hollywood-ul pentru filmul „Propunere indecentă”. Și este aproape sigur că o afirmație a lui Lică Sămădăul („Mulți drumeți au murit la crâșma asta și li s-a găsit urma la 3 poște”) a fost reinventată pentru capodobera americană „Casino” (Martin Scorsese, 1995), unde interlopul Nicky Santoro (Joe Pesci) povestește destins că „în deșertul de lângă cazinouri sunt multe găuri, și acolo sunt îngropate multe probleme”.
ZIUA CULTURAL 