07/2021/ ZIUA Cultural
ȘTIRI CIUDATE redă un fragment al unui memorabil dialog (fev. 2021) între Matei Vișniec (RFI) și regizorul Andrei Șerban, care locuiește în Statele Unite: totul despre alienarea culturală și cultura alienării la idelogiile extremismului contemporan american.
Matei Vişniec: Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când v-ați instalat în Statele Unite, de cînd ați mers pentru prima oară să montați în Statele Unite. După 1990 v-ați întors periodic în România, ați trăit multe perioade în România și ați montat în multe oraşe, ați condus Teatrul Național din București. Dar se împlinesc 50 de ani de când ați pus piciorul pe pământ american. V-aș invita să vorbim puțin despre America. Cum s-a schimbat America? Ați văzut-o cu ochii dumneavoastră schimbându-se într-un fel sau în altul în acești 50 de ani?
Andrei Șerban: Da, sunt multe de spus. Nu știu dacă voi putea într-o discuție destul de sumară să acopăr cei 50 de ani, dar într-adevăr, când am ajuns aici, ca orice tânăr care venea în țara deschisă tuturor posibilităților, am avut niște ani extraordinar de fructuoși în meseria mea. Am lucrat imediat cum am sosit la New York.
Am avut noroc să fac un spectacol la Teatrul La MaMa, care a fost atât de bine primit de New York Times încât au venit oferte una după alta și am amânat întoarcerea acasă până ce am aflat despre faimoasele teze ale lui Ceaușescu inspirate de revoluția culturală chineză și de vizita lui în Coreea, cand cenzura s-a agravat foarte mult; deci nu am mai putut să mă întorc.
Aici, în America era un moment de mare libertate. Și cum americanii primesc cu mare generozitate pe orice imigrant, fiind o țară de imigranți, m-am simțit imediat foarte bine. Poate au fost anii mei cei mai creativi și sunt dator pentru asta spiritului tradițional american de curaj și inititiativa neîntreruptă. Dar de câțiva ani am început să simt pe pielea mea efectul nefast, subtil și pervers al unei cenzuri care este mult mai greu de descoperit decât era cenzura sub comunism.
Mi s-a întâmplat deja când lucram la Metropolitan Opera. Repetițiile mi-au fost oprite. Evident că acolo cenzura venea de la marii bogătași care decid gustul unei opere de calibrul lui Metropolitan. Pentru că nu corespundea ceea ce făceam, era poate prea curajos, am fost obligat să renunț la ideile mele, considerate avangardiste. Dar în timp, lucrând în diverse universități, mi-am dat seama că încet-încet cenzura a început sa apară sub titlul de corectitudine politică.
Libertatea de expresie, primul amendament din constituție, este deja îngrădit. Apoi a aparut The Woke (ceea ce înseamnă trezire). Această mișcare a pornit pașnic, cu intenții juste, încă de pe vremea lui Lincoln, fiind contra sclaviei, pentru drepturi egale pentru toți, indiferent de culoarea pielii. Acum a devenit un fel de război cultural violent și periculos.
Sunt grupări care incită la luptă contra supremației rasei albe. Atitudini de acest fel divizează America în funcție de rasă, de gender, de orientare sexuală. Într-un fel bizar, dar de fapt nu tocmai, acest activism l-a ajutat chiar pe Trump să-i agite pe membrii bazei proprii, incitându-i la reacții extrem de agresive și grave, să acționeze ca orice turmă manipulată – un extremism contra altuia. Iată ce a devenit America azi! Cine ar fi prezis?
Dar revin la ideea curentului Cancel Culture în universități – cultura care anulează, în română. Așa ar fi?
Matei Vişniec: Da, anularea persoanelor, anularea carierelor, a personalităților.
Andrei Șerban: Ești anulat. Ești exclus. Ești pus la zid și umilit prin rețelele sociale care au puterea să distrugă oricând pe oricine. Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități. Mulți studenți se simt intimidați. Încep să se teamă să vorbească sau să pună întrebări. Oricine are idei care nu sunt acceptate e în pericol să fie expus și, dacă nu se conformează, poate fi eliminat.
Campusurile universitare erau o arenă liberă când am ajuns în America, o arenă cu adevărat democratică de discuție, care încuraja duelul de opinii critice, se combăteau perspective diverse, opuse chiar. Astăzi dominant e disprețul față de oricine nu aderă la linia „corectă”. Pentru tinerii veniți să studieze e o atmosferă care creează confuzie totală. Ce modele sunt de urmat? În loc să vină la școală să învețe carte, sunt îndrumați să protesteze. E o situație cu totul nouă, care nu știu unde va duce.
Matei Vişniec: În Europa există mai mult decât ecouri, există un fel de siderație față de aceste curente care vin din Statele Unite. Ele se infiltrează ușor, în unele universități franceze, de exemplu. Apar aici aproape în fiecare zi articole denunţînd faptul că uneori lupta împotriva rasismului ia forme rasiste. Ciudat cum America, de unde ne-au venit atâtea lucruri bune și care a fost apărătoarea democrației și a libertăților, ne trimite acum curente ideologice operînd un fel de spălare pe creier. De pildă, în ianuarie, am avut știrea că Disney a retras din grila pentru copii trei filme de desene animate, Peter Pan, Dumbo și Pisicile aristocrate , pentru că nu „corespund” unor criterii noi de educație. Nu trăim oare o scufundare în teatrul absurdului, dar într-un teatru planetar al absurdului?
Andrei Șerban: E adevărat. E tragi-comic. Este o cumplită încoronare a principiului că cei care nu sunt cu noi trebuie distruși. Mie îmi amintește de anii 1948 – 1952 în România, cei mai cumpliți ani. Erau lozinci precum „Trăiască lupta pentru pace, deci moarte dușmanilor”. Ce absurditate. Râdem, dar nu râdem. Aceleași lozinci revin.
Matei Vişniec: O purificare culturală a și început. Sunt contestate nume importante, Shakespeare, Beethoven, cultura care a fost creată în Europa ca fiind o cultură albă. În Franța a apărut o carte remarcabilă a lui Pascal Bruckner despre omul alb care este considerat acum un țap ispășitor. Dar v-aș incita acum să vorbim despre artist. Ce mai poate face astăzi artisul pentru a se opune acestui tip de presiune? În România, în țările comuniste a existat pe vremuri o rezistență culturală. Cum se organizează ea în Statele Unite? Am observat că sunt și universitari care reacționează împotriva a ceea ce numim „cancel culture”. Simțiți totuși că se structurează reacția de rezistență?
Andrei Șerban: Nu e deloc clară opoziția și nici pe planul artei nu e deloc o atitudine clară a artiștilor. Simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o știam. Cum spunea Andrei Pleșu, „Cred că e vorba de o mutație. Nu doar de o mutație a virusului, ci de o mutație spirituală. Când nimic nu va mai semăna cu nimic. Diagnosticul meu e transformarea gândirii în ideologie”.
Da, ideologiile sunt un fel de fast food al gândirii, dar și al artei. Am impresia că teatrul, chiar înainte de criza globală, era într-o criză a sa, o criză provocată de invazia ideologiilor. În loc să ne deschidem spre stele ca să înțelegem ceva despre prezența noastră pe pământ, ne deschidem din ce în ce mai mult spre ideologii, fie de stânga, fie de dreapta, cu extremele lor.
Curentele ideologice dominante azi ascund de fapt o ambiție perversă de putere. Din păcate și teatrul a fost politizat într-un fel în care eu personal nu mă regăsesc. Sper totuși că după ce aceasta molimă ne va părăsi, nimic nu va mai semăna cu nimic și că totul va fi bine!
ZIUA CULTURAL 